Urasc dramele Sci-fi

Asta va fi o postare din categoria “Wot?”, pentru ca nimeni nu va prea intelege. Pentru ca eu sunt o fiinta superioara si sunt un cinefil notoriu si nu ma cobor la nivelurile pamantenilor care au impresia ca SAW e film horror.

Dramele SF sunt diferite de cele “normale”. In cele “normale” de multe ori e cineva bolnav: 50/50, sister’s keeper, restless; astea contin o boala absolut imbecila si mega exploatata. Ceea ce-i foarte ironic pentru ca ceva ce te face sa arati oribil este ridicat la un super nivel si devine, printr-un fel de masochism, placut ochiului. Nu voi nega faptul ca mi-a venit sa-mi scot inima din piept si sa o mananc la My sister’s keeper.

Pe langa filmele care exploateaza cancerul, fie dpdv “colorat*” ca 50/50 sau restless, fie foarte “intunecat” precum sister’s keeper, sunt filmele care au tot o boala in substrat, dar e tratata cu alte ustensile. Si anume sida. Filmele despre sida sunt diferite de cele despre cancer, pentru ca ele au “subpovesti”. Prima ar fi povestea bolnavului care devine din ce in ce mai urat, iar a doua, povestea bolnavului care IN OCHI OAMENILOR devine din ce in ce mai urat. Philadelphia, Angels in America, intr-un fel Forrest Gump, dar in cazul ala e un fel de “AIDS Begins”. In cazul asta e vorba tot de urat, doar ca impactul pe care-l are un bolnav de sida este mult mai puternic decat un bolnav de cancer.

Ca sa inchei aceasta introducere, sau ce o fi, in dramele “normale” cineva moare. Beginners, Forrest Gump, Amour, Titanic etc. Bang! Te distrug mental din cauza subiectului, d’oh, si pentru ca se mega prelungeste scena mortii. Dar hei, Hollywood!

Revenind acum la titlul. Dramele SF sunt mult mai naspa decat cele “normale”, indiferent de cine, cum, de ce moare. Uneori, nu moare nimeni. O sa ma iau de putine drame SF. Artificial Intelligence, A Perfect Sense, Bicentennial Man si Star Wars. Nu le-am pus intentionat in ordine alfabetica…

A.I. este cu siguranta cel mai distrugator film, dpdv emotional. Pentru mine, cel putin. A.I. este despre un Pinochio-robot. A perfect sense nu stiu cat de mult se incadreaza la categoria SF. Adica, e vorba de stiinta si e vorba de fictiune, dar nu-i cu roboti. Pamantul e lovit de o epidemie care lasa oameni fara auz, miros, gust si, intr-un final vaz. Bicentennial Man e tot un fel de Pinochio. Doar ca-i vorba de un adult. Iar toata lumea stie despre ce-i vorba in SW.

Intr-un fel, dramele SF sunt mult mai tragice pentru ca se desfasoara intr-o alta lume. Desi ele incep relativ aproape de zilele noastre, ele sunt foarte putin probabile si neplauzibile. Dar de-aia ne place Star Wars. Ele iau un topic real, precum acceptarea sau maturizarea, si-l duc la un nivel fantastic. Adica, nu-i nimic emotionant la Pinochio, dar daca veti vedea A.I. o sa intelegeti. Asa e si in cazul SW. Daca era un tata “normal”, sa zicem mafiot, care voia ca fiul sau sa-i stea de-a dreapta, nu ar fi avut acelasi ecou. Dar daca bagi roboti si monstruleti si sabii laser 😉 si peste astea doua povesti exagerat de lungi, atunci iese ceva absolut minunat. In Perfect Sense e cam aceiasi poveste ca oricare alta despre boala si bolnavi. Doar ca-i o boala ireala care combina surzirea, orbirea etc intr-una si asta face totul incredibil de tragic. Pentru ca desi nu ai simturi, tot esti in viata. Si asta, creeed, ca-i naspa. Oricum, filmul se termina foarte trist si usor previzibil, dar nu da un raspuns exact daca sau nu ei mai sunt in viata dupa ce raman fara simturi. Deeeci, am banuit doar.

Deci da, dramele SF sunt cel mai naspa tip de drama. Pentru ca iau o poveste banala si o tuneaza in asa fel, incat e tot o poveste tipica doar ca este alt invelis. Pentru ca-s la filosofie, iar analogiile e viata mea: dramele “normale” sunt 3PO in SW1, iar cele SF in 2,3,4,5 si 6. Sper ca v-ati prins.

PS. Sper ca ati avut rabdare si ati citit pana aici. Daca da, super 😉

*colorat adica trateaza subiectul cancerului intr-o maniera diferita, nu eternul condamnat la moarte blablabla.